Primul lucru pe care este bine să îl fac este să mă gândesc ce vreau să fac pentru copilul meu. Adică?
Vreau să se bucure de muzică, vreau să facă performanță sau le doresc pe amândouă?
Nu aș trece mai departe de “să se bucure de muzică”, dar mulți părinți trec mai departe încă dinainte de prima întâlnire cu un profesor pentru că o mare parte din lumea în care trăim (aceea foarte vizibilă) pe asta se axează: concurență, să fiu mai bun decât celălalt (oare nu este mai realistă comparația cu mine însumi? de ce nu as putea să fiu mai bun decât am fost acum 5 minute?), să “ajung” undeva.
Și de aici încep capcanele celor care vor profita de aviditatea de ” a fi primul “, “cel mai cel”. De această slăbiciune a noastră profită așa-zisele școli, cluburi, profesori care ne promit că vom cânta, de exemplu, în două luni.
Da, voi cânta în două luni IMITATIV o piesă muzicală, două, trei, dar nu voi conștientiza, nu voi putea simți organic ceea ce cânt.
În România este agreat sistemul de învățare prin imitație. Vorbesc despre sistemul de educație muzicală pentru performeri. Iubitorii (amatori= iubitori, dar termenul este folosit peiorativ) de muzică nu au fost acceptați de către societatea muzicală până de curând. De altfel, nu cunosc să fie un profesor foarte apreciat care să accepte la clasa sa pe un pasionat de muzică care să nu își dorească performanță. Cred că ar considera că își pierde vremea.
Revin la sistemul de învățare imitativ: așa am învățat și eu să cânt încă de la 5 ani. Așa învățam aproape toți cei care suntem selecționați, triați pentru performanță: testarea de auz clasică. La 6 ani aveam primul concert cu orchestra, la 7 îl aveam pe următorul (cu un concert care NU este pentru copii- Concertul pentru pian și orchestră KV 466 în Re minor de Mozart) și tot așa.
Îmi aduceam aminte pasaje inconștient, nu organic.
Imitația este bună ca formă de joc, incipientă, poate. Și este bună pentru motricitate, însă și aici e cu dus-intors: fiecare mână este unică. Mâna mea este diferită de a ta, soluția mea poate să te încurce pe tine, deci să nu fie soluția ta. Prin urmare, imitația NU trebuie să fie unica formă de învățare. De ce? Limitează, chiar poate “închide” creativitatea și logica. Ca exemplu: câți dintre noi sau dintre colegii noștri nu toceau comentariile la literatura română? Privind în trecut, nu era mai bine să fi fost încurajați să fi citit cartea respectiva și apoi să ni se dezvolte simțul creativ și critic prin exercițiu? Câte dintre comentariile tocite le mai avem în memorie (memoria imediată!)? La fel este și cu muzica.
Organic nu poți învăța decât dacă muzica respiră în corpul tău. Acesta este motivul pentru care încurajez metoda Dalcroze înainte de a începe lecțiile la un instrument (pe care copilul are timp să și-l aleagă). Sau metoda RITM/ SOLFEGIU înainte de a cânta “serios” la un instrument, acest lucru cat mai devreme, încă din burtica mamei.
Este un subiect complex, încât îmi este foarte dificil să nu am ramificații 🙂
Revenind, cum să fie profesorul ideal și ce ar trebui să facă /să nu facă?
• Un profesor NU este un solist ratat, însă atenție la cel care se simte astfel, va fi înverșunat și foarte ambițios în ceea ce te privește
• Un profesor iubește oamenii, iubește muzica, iubește viata și iubește să îți arate ce știe și să descopere împreună cu tine lucruri noi.
• Un profesor nu este Sus, și tu Jos, nici invers 🙂
• Un profesor este un om atent la nevoile tale, la nivelul tău de dezvoltare (nu te compară cu altcineva) și te respectă așa cum ești tu în acea zi, în acel moment. Ai momente și zile mai puțin bune, momente și zile mai bune.
• Un profesor nu ar trebui să îți spună ție, părintelui, că o sa îl testeze pe copilul tău.
De ce nu? Pentru că abilitățile se dezvoltă, toate! Cu răbdare, în timp și cu know-how (în special ultima parte depinde de profesor, să te ajute să câștigi timp, să nu trebuiască să reinventezi roata, decât dacă tu alegi să o reinventezi) 🙂 Da, și auzul muzical se dezvoltă atât timp cât aud și vorbesc…
Și pentru că nu este un Dumnezeu, el, profesorul, este un om, ca tine, ca mine. Și pentru că eu, copilul, când aud de testare o să mă străduiesc să îți demonstrez (ori eu nu trebuie să demonstrez nimic, nimănui) sau daca nu voi putea sa demonstrez atunci mă înhib.
• Să nu crezi că mai ieftin sau mai scump (decât e “piața”) e mai bine. Este doar strategie de marketing sau necunoașterea propriei valori.
• Să nu crezi că o zonă sau un anumit loc îți asigură calitatea predării. Ambele variante pot fi înșelătoare.
• Mi-aș pune semne de întrebare dacă profesorul spune despre elev: “mi-a cântat bine”, “mi-a greșit aici”. Mulți profesori greșesc aici. Poate vi se pare puțin lucru, dar nu e. Poate fi tic verbal preluat din trecut, e adevărat, însă… elevul nu este bunul meu.
• Dacă un profesor are elevi cu multe premii nu înseamnă că este și bun. Poate să fie un mare noroc pentru el și un mare nenoroc pentru majoritatea elevilor. Premiul nu înseamnă neapărat excelență și/sau bucuria de a fi și de a cânta.
• Un profesor bun ar trebui să îl învețe pe elev:
– Să citească bine la prima vedere o partitură
– Să își suflece mânecile dacă elevul nu are profesor de teorie/ armonie și să îl învețe APLICAT aceste materii, nu doar teoretic (atenție!). Dacă nu ți-ai însușit o lecție în practică, adică dacă nu știi ce sa faci cu ea în muzică, înseamnă ca studiezi în gol aceste materii. Da, teorua “pierde” timp din partea practica, dar folosește tot pentru aceasta. Majoritatea profesorilor de instrument nu fac decât să îți spună când cânți: “aici mai tare, aici mai încet “, dar nu te învață de ce este așa și cum faci să îți dai singur seama de aceste detalii doar citind textul muzical.
– Să îl învețe cum să faci reconstituiri. Este esențial pentru un iubitor de muzică. Majoritatea celor care fac muzică nu o să treacă la performanță (nu neapărat pentru ca nu pot, ci că vocația, pasiunea principală nu va fi muzica și este ok dacă este așa) și este frustrant ca după ani de muzică să nu poți să cânți o piesă la pian după auz, ci doar cu partitura în față. Ce te faci dacă nu ai partitura cu tine? 🙂
– Să îl învețe să aprofundeze o piesă, să știe să cânte o piesă cap – coadă și să fie recognoscibilă.
– Să îl învețe pe elev să improvizeze. E primul pas către compoziție. Și, da, se poate! Poate nu la nivelul unui compozitor bun, dar la nivelul meu, așa cum pot eu 🙂 Și e taaare bine.
• Un profesor bun te învață cum să îți ții corpul, mâinile când cânți. Nu, nu trebuie să doară. Dacă doare, nu faci ceva bine.
A cânta la pian ar trebui să fie la fel de natural ca respirația, mersul, vorbitul.
Și, e important ca părinte să am răbdare. Să nu am pretenții nerealiste : dacă nu dedic timp studiului nu am cum să am rezultate spectaculoase într-un interval scurt de timp. Atenție, la început studiul nu este indicat, risc să stric ce am făcut la oră. Până ce nu deprind cum trebuie sa studiez, nu studiez acasă. Aici tot profesorul îmi va spune ce și cum e bine și ce pot face acasă. Un profesor bun nu e un magician, ci mai degrabă un mijlocitor. La fel, copilul/elevul nu este un magician, e un om mic pe care îl îndrumăm spre a fi mare. Iar muzica îi poate fi însoțire dragă pe drumul Vieții.